1Iov a luat din nou cuvîntul, a vorbit în pilde, şi a zis:

2,,Viu este Dumnezeu, care nu-mi dă dreptate! Viu este Cel Atotputernic, care îmi amărăşte viaţa,

3că atîta vreme cît voi avea suflet, şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele,

4buzele mele nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat.

5Departe de mine gîndul să vă dau dreptate! Pînă la cea din urmă suflare îmi voi apăra nevinovăţia.

6Ţin să-mi scot dreptatea, şi nu voi slăbi; inima nu mă mustră pentru niciuna din zilele mele.

7Vrăjmaşul meu să fie ca cel rău, şi protivnicul meu ca cel nelegiuit!

8Ce nădejde -i mai rămîne celui nelegiuit; cînd îi taie Dumnezeu firul vieţii, cînd îi ia sufletul?

9Îi ascultă Dumnezeu strigătele, cînd vine strîmtoarea peste el?

10Este Cel Atotputernic desfătarea lui? Înalţă el în tot timpul rugăciuni lui Dumnezeu?

11Vă voi învăţa căile lui Dumnezeu, nu vă voi ascunde planurile Celui Atotputernic.

12Dar voi le cunoaşteţi, şi sînteţi de acelaş gînd; pentruce dar vorbiţi aşa de prosteşte?

13Iată soarta pe care o păstrează Dumnezeu celui rău, moştenirea pe care o hotărăşte Cel Atotputernic celui nelegiuit.

14Dacă are mulţi fii, îi are pentru sabie, şi odraslele lui duc lipsă de pîne.

15Ceice scapă din ai lui, sînt îngropaţi de ciumă, şi văduvele lor nu -i plîng.

16Dacă strînge argint ca ţărîna, dacă îngrămădeşte haine ca noroiul, -

17el le strînge, dar cel fără vină se îmbracă în ele, şi de argintul lui omul fără prihană are parte.

18Casa lui este ca aceea pe care o zideşte molia, ca o colibă pe care şi -o face un străjer.

19Se culcă bogat, şi moare despoiat; deschide ochii, şi totul a pierit.

20Îl apucă groaza ca nişte ape; şi noaptea, îl ia vîrtejul.

21Vîntul de răsărit îl ia, şi se duce; îl smulge cu putere din locuinţa lui.

22Dumnezeu aruncă fără milă săgeţi împotriva lui, şi cel rău ar vrea să fugă să scape de ele.

23Oamenii bat din palme la căderea lui, şi -l flueră la plecarea din locul lui.